Pentru vindecare, nimic nu este mai important decât calitatea prezenței terapeutului.

  • Cum ai descoperit că poți fi vindecător?

La 7-8 ani am decis că vreau să devin medic. Pe la 9 ani citeam deja niște cărți pe care le aveam în casă, despre fiziologie, boli etc. La 11-12 ani am cunoscut o femeie-psiholog: am observat cum lucrează cu mintea, cu comportamentul și cum ajută oamenii – atunci am început să mă gândesc că o să fac școala de medicină și o să mă fac psihiatru sau neurolog sau poate voi face psihologie. Am dat examene atât la Facultatea de Medicină cât și la Facultatea de Psihologie. Dar s-a întâmplat să nu văd rezultatele de la medicină, așa că am pierdut intervalul de timp pentru a mă înregistra acolo și am rămas cu psihologia. Când eram copil doream să ajut oamenii în procesul de vindecare, dar nu știam cum – când am început să lucrez ca psiholog am văzut foarte multe rezultate de la început (lucram cu copiii) și nu am știut practic cum. Mulți m-au întrebat: ce faci cu acești copii? Am mărturisit că nu aveam nicio tehnică, dar îi iubesc. Era doar un mod de a-mi arăta grija, de a fi empatică, de a fi alături de ei cu întreaga prezență. După mai mulți ani de lucru cu procesul de vindecare în calitate de psiholog clinician, cei pe care îi ajutam îmi spuneau că vocea mea e vindecătoare, că privirea mea le este de foarte mare ajutor, că prezența mea însăși îi face să se simtă mai bine – și atunci au zis că sunt născută să fiu vindecătoare, că sunt vindecătoare prin natura mea.

  • Ce ai studiat și cum te-ai format?

Am terminat Facultatea de Psihologie – am studiat și câteva discipline de la Facultatea de Medicină – introducere în neurologie, fiziopatologie neurologică, la Institutul de Psihiatrie am studiat psihopatologia, am făcut un curs postuniversitare de psihopedagogie și apoi un master în sănătate publică. Mereu am studiat câte ceva: am studiat și medicina antroposofică, NLP, coaching, psihodrama, biosinteză, bioenergetică, psihologie somatică integrativă. Am început să studiez și analiza jungiană și desigur somatinc experiencing – aceasta a fost cea mai bună pentru mine. Eram profesară de NLP și apoi am început să fiu profesoară de Somatic Experiencing. Dar: din toate lucrurile pe care le-am învățat am realizat că cel mai important lucru este prezența terapeutului, calitatea prezenței sale, felul în care se conectează cu clientul, intenția și dorința lui de a ajuta. Acestea sunt mai importante decât tehnica și abordarea.

  • Ce te-a făcut să te îndrepți către studiul traumei?

Nu am intenționat să lucrez direct cu trauma. Indirect, lucrăm cu trauma atunci când facem psihologie clinică, chiar dacă nu știm. Țineam prelegeri despre stres și calitatea vieții și am ajuns într-o bancă unde mi s-a recomandat să fac un program pentru victimele jafurilor sau răpirilor care aveau loc în bancă. Așa am început să organizez acest program – și când a avut loc un atac într-o sucursală m-au chemat să fac o ședință de terapie de grup pentru angajații de acolo. Prima experiență nu a fost atât de bună, deoarece aveam condiții stricte de lucru – numai 2 ore înainte de deschiderea băncii, iar anagajații erau obligați să participe. Am plecat cu sentimentul că ar trebui să fac ceva diferit – deci la următorul atac am spus: banca mă va plăti numai pentru 2 ore, dar eu voi sta cu oamenii cât timp va fi necesar pentru ei. Au fost 6 ore în general – 2 ore cu managerul sucursalei care a suferit răpirea și restul cu ceilalți angajați. Apoi angajații au scris managerului general, spunând cânt de bine s-au simțit și că sunt recunoscători. Apoi banca mi-a dat libertatea să reorganizez proiectul exact cum doresc. Am început deci să lucrez multe ore. Ani de zile am făcut numai asta – pentru bănci sau alte organizații. Atunci un coleg mi-a spus că dacă lucrez cu trauma ar trebui să studiez: somatic experience. Aceasta este abordarea pe care acum o folosesc cel mai mult și pe care o predau.

  • Vii de pe un alt continent: în cultura din care provii raportul omului cu corpul este la fel de neprietenos cum este și în cultura noastră?

Există diferențe între culturi: unele acordă corpului mai multă atenție decât în Europa. Dar în toată lumea, dacă o persoană este traumatizată va avea loc procesul de disociere de corp, indiferent de cultura din care provine. Somatic Experience creat de Peter Levine este o abordare răspândită în toată lumea, ideea despre ceea ce este trauma este atât de răspândită azi, încât aș spune că mulți oameni din toată lumea înțeleg că este afectat corpul de traumă. Pentru mine, Somatic Personal Experience devenit cel mai bun instrument prin care pot să duc la îndeplinire misiunea vieții mele – respectiv misiunea de a-i ajuta pe oameni și de a ajuta organizațiile în procesele lor de transformare și de dezvoltare.

  • Dacă am fi mai toleranți și mai permisivi cu corpurile noastre, dacă le-am cunoaște mai bine și le-am lăsa să se exprime mai bine, am putea oare avea o capacitate mai bună de a procesa trăirile psihice, chiar traumele?

Dacă în cultura noastră vom învăța să fim atenți la senzații, să ne ascultăm corpul și nevoile lui, să ne respectăm limitele, această învățare ne poate ajuta să avem o trăire mai bună a noastră în corpul nostru, chiar și după ce trecem prin evenimente potențial traumatice. Peter Levine, creatorul metodei Somatic Experiencing, a studiat etologia și a observat că animalele sălbatice trec prin diferite experiențe care le amenință viața, în habitatul lor natural, dar ele nu sunt traumatizate și noi toți în calitate de mamifere umane avem o capacitate înnăscută, incredibilă, de a descărca stresul. Putem să ne autoreglăm. Problema este că societatea noastră, culturile noastre, reprimă în mare măsură manifestările sociale și ne învață să nu ne îndreptăm atenția asupra senzațiilor și manifestările corpului.

  • Raportul nostru cu plăcerea poate fi un predictor bun al raportului nostru cu durerea?

Peter Levine spune că abilitatea de a ne trăi corpul în momentele de plăcere ne poate ajuta să tolerăm mai bine și durerea. Reziliența creată de experiențele din trecut și de sistemele de credințe ne permite să tolerăm durerea – mai mult sau mai puțin.

  • Ce îi înveți în primul rând pe discipolii tăi?

Limbajul plin de empatie și dragoste care ne permite că întâmpinăm și să acompaniem mai bine o persoană care se află într-o situație stresantă. Ceea ce include acceptare, compasiune, timp de calitate petrecut împreună, adică a fi prezenți în raporturile noastre cu ei.

  • Ai urmărit generații de discipoli, ai avut pacienți diverși: ai remarcat deosebiri mari între modul în care se raportează la corpurile lor bărbații, în comparație cu femeile din timpul nostru?

Da, din păcate. Nu putem spune cât această situație este consecință a programării noastre biologice și cât se datorează influențelor care ne vin de societate. Cultura familiei și experiențele anterioare interferează foarte mult în relația cu corpul. Am întâlnit profesoare de yoga care au o capacitate extraordinară pentru interocepție, pentre percepția în profunzime a corpului propriu. Și am întâlnit femei disociate de corpul lor în principal din cauza unor traume.

  • Ce lipsește corpurilor și sufletelor noastre cel mai mult în epoca acesta?

Ne lipsește timpul de a ne asculta, de a ne înțelege, de a avea grijă de noi.
Avem nevoie să ne conectăm cu propria natură, cu Mama Pământ și cu celelalte ființe cu care împărțim acest larg habitat care este planeta noastră.

interviu de Roxana Melnicu pentru revista Psychologies